1999

Din clipa in care Herina a venit din nou in casa lui Samur, si s-a mutat in odaia lui, pentru cetate incepuse o perioada tulbure. Samur se dedicase cu totul iubirii noii sale sotii. Spionii care se intorceau din Arcalia, ogoarele ciuntite de ape, crimele singeroase de la marginea Padurii Surde, atacul lupilor carnasieri, toate ii devenisera indiferente. Nimic nu intrecea in importanta goliciunea femeii sale, pe care Zeul o scutise de cel mai mic defect. Se inchideau zi si noapte in odaia lui Samur, care devenise a lor, contrar obiceiurilor. Dar poarta intunecata ce umbrea castelul rosu al acestei femei il facuse sa uite de indatoriri, prea multe si prea grele pentru viata unui singur om. Toate interdictiile deveneau un fulg puse in balanta cu aromele dulci ale gurii Herinei, cu cele iuti ale buricului, cu cele amare, taioase, ale coliviei sale ascunse. Incurajat de femeie, Samur se simtea din nou in putere. Reusea sa o istoveasca pe Herina cu palosul sau, iar femeia ii raspundea mereu cu patima. Nici cind era epuizat, Samur nu o slabea din strinsoare. Intins alaturi, ii mingiia sinii si-si facea carari in desisul stufos din josul pintecului. Pentru bucuria firisoarelor de singe care ii inundau sfircurile, a burtii calde in mijlocul careia buricul parea pestera pe unde coborai in adincul Pamintului, Samur nu se grabea sa ii lase copilul sau. Nu avea puterea sa renunte la clipele de fericire, petrecute la lumina opaitului, cind oamenii si animalele isi consumau cosmarurile sau visele binefacatoare. Samur le traia, cu ochii deschisi, pe ale sale. Iar cind Herina il intorcea cu fata in sus, batrinul preot stia ca Raiul coborise pe Pamint…..