This week Québec Reads spoke with the author of A Second Chance, Felicia Mihali. Her novel tells the story of a Romanian couple in the impressively multicultural city of Laval. It’s spring 2012 and Adam is recovering from a stroke. His right arm has been left paralyzed and his memories are almost completely gone. Daily life with his (unnamed) wife is both deathly dull (trips to Costco and the mall) and full of fear (he’s too afraid to answer the phone, scared that people will speak to him in the language he has now forgotten).

Our first-person narrator is a difficult woman to get along with; spending too much time in her company can be draining. She’s the type of woman who says darned instead of damned, and has grown to like suburbia. Finding a job near her home is, in her eyes, a “heavenly gift.” But she disapproves of her daughter going on a Caribbean cruise and gives up smoking because buying cigarettes is too much of a nuisance. Damningly, not even her daughter getting engaged manages to lift the gloom. Hell is other people, she seems to be telling us; Hell is a Sunday afternoon at Costco.

Reading her dreary, meticulous descriptions is occasionally tiresome, although they are not entirely without irony and some degree of self-deprecation. In all, it’s a subtle journey, albeit one that is well worth making, particularly for the understated but powerful writing style. Our feelings for Adam and his wife have to be earned as the book develops, but by the end (thanks in no small part to the realism of Mihali’s world) we find ourselves caring for them both as real people—and are genuinely caught off guard by a twist in the tale that changes everything.

Felicia Mihali, what was it like for you as an author spending so much time in your character’s company? Just how ambivalent did you want us to feel about her?

For people who know me, there is no secret that the no-name woman in the story is me. I am someone deeply in love with my daily routine, with cooking, washing, and cleaning. After hours spent in front of the computer or reading on the sofa, nothing gets me more relaxed than tidying up. I have never been to a gym and never intend to go. Do you want to keep yourself in shape? Then clean your house and cook for your family, like in the good old days.

People might judge this woman as a petty or trivial being, always focusing on small things. But what else is our life made of if not small things?

When you know how to deal with small things you know how to deal with the bigger ones. That is how this woman can go on with her life after her husband’s stroke left her in charge of a 50-year-old man who is no wiser than an 8-year-old boy. While everybody around pities her, she decides to take the best part of this nightmare and look for good or even beauty everywhere, and mostly where there is regularly none. She chooses to be generous and careful. Her heroism lies in making a normal and worthy life for her crippled husband. The narrator says of her relationship with her husband: “The real solidarity has always been between the two of us. Adam and I felt good together. It was as though the presence of other people disturbed our subtle chemistry.”

I think this “subtle chemistry” is as true for the novel as it is for the couple. As a novel, it’s a slow-burner. It’s all written in neat, measured, balanced sentences, but beneath the precision and the cold realism, there is certainly a flame. Aside from The Darling of Kandahar—a top Quebec pick for Canada Reads—you wrote your earlier novels in French. Do you think you could have built this tension just as effectively in French or do you think the sparseness of the writing in English helps make the novel what it is? There is something pleasantly evocative about lines like this, for instance:

“The mountains of snow on the sidewalks are melting; the streets are being washed by rain.”

This book would have been something completely different in French. It would have been a tragic, Shakespearean novel about faith, misfortune, hardship. When you know a language too well you cannot avoid the pitfall of giving too many details. My first experience with writing in English was the chance to be simple, colloquial, and funny. My previous books written in Romanian or French are really missing mockery which, as a reader, I appreciate a lot in a book. As a writer, I think I have always been a little too gloomy, mournful, melancholic. I do not say that English is funnier than the other two languages, or any others for that matter, but it is to me. Wittiness is also a trick to disguise a loose grammar. That’s what any beginner does: when you are not sure about what you’re saying or how to say it in a new language, you laugh a lot hoping that the native-speakers will believe you’re making a joke. My English is a language made out of lines I pick up here and there, in the movies, talk shows, or TV-news bulletins. It is an oral dialect more than an erudite one, even if I read a lot in English.

My sparseness, as you said, leads the plot; it makes it. In French, I feel as though I’m travelling in a cart pulled by a pair of oxen. I can look around, draw from a cigarette while chatting with passers-by. In English, au contraire, as I drive a fast car without knowing exactly how the brakes work I have to shout at people to get out of my way. In French, I can be very detailed and a little bit of a snob because my vocabulary has more than 3,000 words. In English I remain laconic. In French I am larmoyante; in English sharp like a razor. Some readers could believe I remain on the surface of things but I like to believe that most of them would be able to see deeper, as nothing should be taken at the first degree.

Going to Costco, the example you cite, is not only about shopping, it is more of a mockery about extended consumerism and the way any newcomer associates it with the American dream of wealth and prosperity. When immigrants can afford to fill their cart with those huge boxes, they feel like they have a hold on this country. For most of them, unfortunately, buying more than they need or can afford at Costco is the only hold they ever have on Canada.

A little later, we return to the theme of the couple again:

Certainly tolerance and indifference seem to be key here, both in the life of the couple and in our experience as readers. At times I found myself ambivalent about what was going on, at others I had tears in my eyes. Are these quiet, understated emotions of tolerance and indifference something more powerful in your eyes as a writer? Are they something you set out to explore in this novel? Perhaps we could consider the narrator appearing indifferent to others as some sort of achievement, a sign of strength, when we consider the other emotional responses she could have had.

Well, tolerance comes with old age, and this is true for anybody, not only for writers. At twenty you are sure you can change the world, in your late forties you are happy if the world doesn’t hurt you too much. Nolens volens, you become tolerant as your teeth get blunter, so you cannot bite as before. Yet indifference seems to me a very bad emotion to experience for any individual and the worst for a writer. Maybe the woman in the story could seem indifferent towards colleagues or friends, as she never laments, she never shows how desperate she is, never talks for example about how much she is missing her husband the way he was: funny, sexy, manly. I intentionally made her look a little cold, but her silence to me means acceptance and dignity, not indifference. And then, toward the end of the novel, everything changes. The tone doesn’t change, I think, but revelations shift our sympathies. What we learn doesn’t quite lead us to reconsider everything, but… The end of the story should reveal she is generous and forgiving. Why? What if one day something nice might again happen to her, to their couple? Illness is not the end. It could be the beginning of something else. Sometimes, taking care of a loved-one gives people the chance to test their inner selves.

 

I’d be interested to hear if you would still or have ever described yourself as a Quebec writer. And if you think there are major differences between fiction being published in Quebec at the moment compared to elsewhere.

 

First of all, I would like to know if Quebec considers me as a Quebec writer. I wonder if they do not consider migrant literature somehow a less valuable literature. Yet, as Mavis Gallant put it, I do what I have to do without questioning myself about my place in any official literature. It would be difficult anyway, mostly after switching to English. I now find myself in the unusual position of belonging nowhere. The French-Canadian mainstream blames me for letting down la Francophonie; English Canada considers me too French. Not to mention the attitude back in my country where no publisher would translate my books. As you can see, I am in the very comfortable position of being quite alone. This gives me the freedom to be myself and do things as I please. My big chances in this country were my publishers, people like André Vanasse and Linda Leith. As long as I can publish my books, it doesn’t matter what people consider me. The books are there, and that is what really matters. As for differences between literature here or elsewhere, there are only good or bad books. And Quebec has now so many good writers, in both languages. This evidence helps you forget that everything started nearly forty or fifty years ago.

 

What are some of your favourite books from Quebec?

 

There are so many writers, so many books that influenced me that I am afraid to start listing them. I am sure I will leave out many of them, but let’s try. I am fond of those unfinished books like Bouvard et Pécuchet (Flaubert) Dead Souls (Gogol), The Man Without Qualities (Robert Musil). They are the closest to what I consider to be perfect books. Luckily for us, the authors died before completing them, otherwise many of us should be ashamed of calling ourselves writers. We can still hope to do something worthwhile one day. What I like is when a book deals with more than a simple, soap- opera-like story, books made up of layers of magic, history, wisdom, mythology. In this field I would name everything written by Ismail Kadare, Ohran Pamuk, Garcia Marquez, Mo Yan, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Dino Buzzati (The Tartar Steppe) Italo Calvino (mostly for his astonishing If on a Winter’s Night a Traveler) Milorad Pavic (for his wonderful Dictionary of the Khazars) Vladimir Nabokov (for his early short stories, written in Berlin) Borges, Danilo Kis, Herman Hesse, Ilf and Petrov (for their most comical books ever, The Little Golden Calf and The Twelve Chairs). I like Chekov, Maupassant, and Alice Munro for short stories. I like Cesare Pavese and Nina Berberova for their short novels. I adore Oriana Fallaci for the way she knew to embed fiction with journalism. I told you the list is long, I could go on and on. From time to time, I go back to these authors and they become better and better with every new reading.

 

As for Quebec literature, I am really amazed at the progress made over not more than half a century.

 

To name only a few that come to my mind, I could start with the classics like Anne Hébert, Réjean Ducharme, Marie-Claire Blais, Gabrielle Roy, Hugh MacLennan, Mavis Gallant, Mordecai Richler up to nowadays: Lise Tremblay, Gaétan Soucy, Andrée Laberge, Jocelyne Saucier, Dany Laferrière, Nelly Arcand, Michael Delisle, Max Férandon, Marie-Renée Lavoie1, David Clerson, Nicolas Dickner, Dominique Fortier2, Rawi Hage, Dimitri Nasrallah, Alain Farah and many, many others. This summer, I discovered Gordon Sheppard’s book HA!, which puzzled me. I mean, I liked it so much that I am planning to write something called OH!, a story as twisted as the one he tells about Hubert Aquin. I should thank Dimitri Nasrallah for mentioning Sheppard in an interview3; that’s how I discovered him. As a writer I was happy to be so disturbed by a book. To me it was a sign that I am still in business.

 

Felicia Mihali, fiction, Linda Leith Publishing, published, written in English

 

Quebec Reads
November 9, 2014
Peter McCambridge
Québec Reads: Interview with Felicia Mihali

Felicia Mihali, pe care am reîntâlnit-o la începutul acestei veri la Montréal – cu ocazia congresului anual organizat de Conseil International d’Etudes Francophones, unde o serie de intervenţii s-au referit la autoarea quebecheză de origine română – face parte din categoria acelor scriitori „migranţi” care, exprimându-se în una din limbile oficiale ale Canadei, aduc un suflu nou în literatura din ţara de adopţie. În provincia francofonă Québec, de care mă leagă preocupări profesionale, dar şi legături afective, aceştia contribuie la apariţia unui nou canon literar, în care interculturalul, metisajul şi nostalgia rădăcinilor reprezintă axe majore de reflecţie. Fie că vin din Orient ( irakianul Naim Khattan sau chinezoaicaYing Chen), din Europa de Est (Alice Parizeau/Alicja Poznanska, Polonia), din America Latină (brazilianul Sergio Kokis) sau din Antile (G. Etienne, Danny Laferrière), „migranţii” aduc, prin scrieri  publicate în noua lor limbă, la edituri de prestigiu din la belle province, o „sensibilitate particulară” , puternic impregnată de  raportul identitate/alteritate, de spirit transcultural.

Autoare a unor romane care au lansat-o în România în perioada când era jurnalist cultural în capitală, Felicia Mihali a emigrat în Canada acum zece ani, cu toate că Tara brînzei (1998), Mica istorie, ( 1999) şi Eu, Luca şi chinezul (2000) s-au bucurat de o foarte bună receptare critică, Alex Ştefănescu numind-o „un scriitor de 24 de carate”. La Montréal  a reluat studiile universitare, obţinând o licenţă şi apoi o diplomă de master în domeniul literaturii postcoloniale. Diverse burse primite din partea generosului Conseil des arts et des lettres du Québec i-au permis să scrie în anii care au urmat o serie de romane publicate de XYZ Editeur, una dintre editurile de prestigiu din Montréal, romane ce au consacrat-o deja ca pe un nume de referinţă:  Le Pays du fromage ( traducere a volumului de debut, 2002), Luc, le Chinois et moi ( 2004), La reine et le soldat  ( 2005), Sweet, sweet China (2007), Dina (2008), Confession pour un ordinateur (2009).

În tihna din casa ei, de pe o stradă liniştită din insula Laval, la doar  o jumătate de oră de Montreal, Felicia Mihali a primit ideea acestui interviu, cu aceeaşi amabilitate cu care şi-a primit invitaţii, universitari de origine română risipiţi prin toate colţurile lumii, la o masă îmbelşugată, cu miresme de Bărăgan şi de câmpii olteneşti. Răspunsurile au venit la începutul toamnei, din Schefferville, unde prozatoarea va petrece un an ca profesor de limba franceza in comunitatea autohtona Innu.

Elena Brandusa Steiciuc: – Când v-aţi hotărât să plecaţi din România, acum 10 ani, nu eraţi o necunoscută, ci o  tânără  autoare deja  remarcată de critici, în plină afirmare, după cele trei romane. Cu riscul de a vă adresa  o întrebare care se pune de obicei tuturor celor care, la un moment dat al existenţei lor, aleg să trăiască în altă ţară, o întrebare banală şi poate chiar nepoliticoasă, vă voi întreba totuşi: ce anume v-a determinat să treceţi oceanul şi să vă instalaţi în Canada? Şi, mai  ales, ca scriitor, cum aţi suportat trecerea  de la limba Dvs. maternă, în care aţi scris până în acel moment, spre o altă limbă de creaţie?Aţi bănuit că acest eveniment biografic avea să declanşeze geneza operei Dvs. de limbă franceză?

Felicia Mihali : Exista citeva elemente esentiale, legate de biografia mea, care m-au indemnat sa parasesc Romania. In primul rind, dupa efervescenta si sperantele pe care ni le-am pus in schimbarea de dupa caderea comunismului, a urmat dezamagirea ca noi ca natiune nu avem resursele sa trecem prea usor peste un proces care ne-a exacerbarea cele mai rele trasaturi de caracter. A fost poate un gest de lasitate, ca un sobolan care se salveaza de pe o corabie pe cale sa se scufunde. Dar Romania mi se pare uneori o tara care poate fi iubita si servita numai de la distanta. Dincolo de aceste motive de ordin fizic, exista de asemenea unul de ordin metafizic. Cred ca fac parte din acea categorie de imigranti metafizici de care vorbea Adorno, care nu sint acasa niciunde. De fapt a schimba nationalitatea nu inseamna o schimbare de identitate, care este inscrisa in codul tau genetic si care te urmareste oriunde ai fi, ca propria umbra. In Canada am devenit mai profund romanca decit am fost vreodata in cei 33 de ani petrecuti acasa. Si in fine, cred ca marele motif a fost dorinta de a evolua, de a gasi noi surse de inspiratie pentru cartile mele. Celebritatea de scriitor de care vorbiti nu m-a atins prea tare in Romania. Poate ca intr-un fel venea prea tirziu pentru mine ca sa ma entuziasmeze. Dar in esenta, notorietatea este extrem de periculoasa, si pot numi o serie de autori care o data celebri nu au mai dat o singura carte acceptabila, din cauza stagnarii in propria lor formula cistigatoare. Cartile mele sint extrem de biografice, chiar si cele care vorbesc despre regina Persiei sau despre o concubina din dinastia chineza Ming. Senzatiile, trairile personajelor mele se hranesc profund din experienta mea cotidiana, ori migratia este o stare in care esti zilnic sub atacul noutatii, al necunoscutului. Adaptarea la noul mediu iti impune o lupta continua cu propriile limite. Din punctul meu de vedere, acesta este terenul cel mai fertil pentru un creator.

E.B.S : – Primele romane pe care le-aţi publicat în Canada sunt, de fapt, traduceri ale romanelor scrise în România, Ţara brânzei  et  Eu, Luca, chinezul. Ne interesează cazul acesta special al autorilor (românul  Panait Istrati mai de mult, grecul Vassilis Alexakis în zilele noastre) care îşi traduc propriile texte, de multe ori remodelându-le, rescriindu-le în limba-ţintă, ajungând la texte aproape diferite de cele din limba-sursă. Ce ne puteţi spune despre experienţa autotraducerii în cazul Dvs. ?

F.M :- Cind am plecat din Romania nu am prevazut toate dificultatile pe care schimbarea de limba le presupune pentru un autor. Astazi, acest traseu mi se pare atit de spinos incit as sfatui pe orice autor sa nu faca acest pas decit daca e neaparat necesar. Unealta  cea mai importanta pentru un scriitor este limba, ori imigratia distruge tocmai acest pod intre tine si limba materna. Noua limba este un tarim extrem de neospitalier, o padure plina de hatisuri in spatele caruia te pindesc nenumarate primejdii. Procesul de a te recrea ca autor intr-o noua limba necesita mari eforturi si mai ales multe renuntari. Cred ca un autor nu va fi niciodat capabil de aceleasi performante intr-o limba de imprumut, mai ales dupa o anumita virsta cum a fost cazul meu. Textul nou creat este mai putin coerent si mai spinos. Dar daca forma e mai saraca, continutul trebuie sa fie mai bogat. Este singura salvare. Daca acest lucru nu se realizeza, continutul in detrimentul formei, un autor este victima celui mai penibil esec. Exista autori care viseaza sa revolutioneze limba de imprumut. Nu e cazul meu. Franceza mea e tot atit de concisa si de simpla ca si romana mea, formata intr-o redactie de jurnal. Faptul ca am fost mai inainte de toate ziarist ramine avantajul si dezavantajul meu.  In ceea ce priveste noua mea cariera de autor francofon, exista inca persoane care ma acuza de aceasta alegere. Numai ca aceasta decizie a fost o necesitate. Daca vrei sa publici in noua ta tara nu ai de ales decit sa ii imprumuti limba. Eu am inceput sa imi traduc cartile imediat dupa ce am sosit la Montreal, ca un paleatif contra depresiei de a ma trezi intr-un loc cu care nu aveam nici o legatura afectiva. Cartile mele era tot ce aveam mai important in bagajele de imigrant, singura dovada a unei identitati care refuza sa se lase anihilate. Numai ca recitindu-le in apartamentul minuscul unde ne-am instalat dupa aterizare, descopeream cu tristete ca nu le mai iubeam. Din fericire trecerea in franceza le-a dat un nou suflu, le-a reincarcat de mister. Intilnirea cu noua limba s-a realizat pentru mine prin intermediul propriilor mele romane. A fost o intilnire plina de conflicte, caci tot ce mi se parea atit de bine realizat in romana nu avea nici un farmec in franceza. Dar pe masura ce avansam, descopeream ca noua limba are si avantaje, fiind mai concisa si chiar mai evocatoare. Orice autor stie ca o traducere este o pierdere, dar partea buna este ca exista totdeauna si un cistig.

E.B.S: – Primul roman scris direct în franceză a fost La reine et le soldat (2005), un roman istoric numai în aparenţă. Aici reconstituiţi lumea antică, Persia cucerită de Alexandru cel Mare şi toate mutaţiile pe care acest eveniment le declanşează în Orient şi în Occident deopotrivă. Pe fundalul acesta  se petrece povestea de dragoste dintre regina Sisyggambris, mama regelui Darius, învins de ilustrul macedonean, şi tânărul soldat Polystratus, vrăjit de rafinamentul oriental, tot aşa cum  bătrâna femeie este sedusă de puterea virilă venită din Occident. Dar Regina şi soldatul este şi spaţiul unui joc permanent între trecut şi prezent, al unei viziuni ironice şi lucide asupra evenimentelor de actualitate, cum ar fi, de exemplu, războiul din Irak („Alexandru elibera popoare ce nu voiau să fie eliberate. Cei care înaintează prea mult pe teritoriul altora nu pot fi nicidecum numiţi eliberatori”, p. 139). Să fie, oare, teribilul clash între Orient şi Occident elementul declanşator al acestui fascinant roman?

F.M: Geneza acestui roman se intinde pe o perioada extrem de lunga. Creatia lui a inceput in Romania, pe vremea cind eram studenta la olandeza, si s-a accelerat dupa 11 Septembrie. Evident, scriitura a demarat ca un tribut al campaniei lui Alexandru cel Mare in Asia. Viziunea glorioasa asupra tinarului rege este una din constantele cele mai solide ale culturii europene. Se vorbeste inca la satietate de rolul lui Alexandru la transmiterea elenismului in Asia, uitind ca Alexandru era un Macedonean detestat in Helada, caci in drumul sau spre Atena a ras Teba de pe fata pamintului. Campania lui Alexandru a fost alimentata de conflictul cu tatal sau Filip, de orgoliul mamei sale Olimpia si de setea de aventura insuflata de Aristotel, pedagogul tinarului print. Nimic rau in toate astea, pina la faptul ca aventura sa razboinica si spirituala a fost scump platita de popoare si de cetati infloritoare, unele dintre ele de-a dreptul anihilate. In drumul sau spre Indus, tinarul rege, devenir un tiran, betiv pe deasupra, a permis crime, jafuri, masacruri, violuri de neimaginat. Din campania lui Alexandru in Asia nu au rams decit citeva toponime, iar gloria sa este datorata faptului ca istoria este scrisa de invingatori. Pentru a cuceri si distruge nu ai nevoie decit de un pretext insignifiant. Din perspectiva moderna, campania de acum 2300 de ani nu se deosebeste prea mult de invazia Irakului. Problema este ca democratia nu poate fi exportata, in primul rind pentru ca umanitatea  este extrem de diversa si traieste dupa coduri ancestrale complexe. Un occidental accepta greu ca ceea ce e bine pentru el si functioneaza perfect intr-un spatiu dat intra in conflict cu credintele unui Afghan sau un Iranian de exemplu. Ca imigrant am devenit ceva mai receptiva la diferente, si la faptul ca democratia inseamna in primul rind acceptarea lor. Problema este ca vestul este inca refractar la diferente. Colonialismul fizic se continua cu unul spiritual, care nu vrea decit sa impuna fara a primi nimic in schimb. Daca vreti, Regina si soldatul a fost umilul meu protest contra politicii permanente de „The West and the rest”.

E.B.S:-În 2007 aţi publicat un docu-roman în urma sejurului de un an în China, pentru care aţi inventat o formulă scripturală extrem de ludică: întreţeserea unor texte de diferite tipuri (jurnal, poveste „tradiţională” chinezească, etc.). Eu consider această fabulă post-modernă drept o nouă treaptă în relaţia scriitoarei Felicia Mihali cu lumea (mai ales cu Orientul îndepărtat, ce pare a o atrage mai mult ca orice), dar şi primul roman în care se conturează tematica quebecheză, conştiinţa apartenenţei la spaţiul nord-american, devenit noul „acasă”. Cum vă percepeţi identitatea, la intersecţia atâtor culturi şi limbi?

F.M: – Formula de docu-roman mi-a fost ispirata de un regizor Innuit, Zacharias Kunuk, cel care isi numeste creatiile docu-filme, un amestec de documentar si de fictiune. Sweet, sweet China, plecind de la titlul in engleza, este un astfel de hibrid, unde se amesteca memorialistica, informatia documentara, si o parte fictionala. Partea ludica este sustinuta de inserarea unor colaje, realizate cu umor si inspiratie de artista Mirela Ivanciu, pe care am cunoscut-o la Beijing si ale carei cunostinte din domeniul artei mi-a facut sederea extrem de placut. Anul petrecut la Beijing, un loc departat in egala masura si de Romania si de Canada, a fost locul unde mi-am reconsiderat dubla identitate. Daca la un moment dat am inceput sa pierd cite ceva din cea romaneasca, la Beijing a inceput cu adevarat sa se contureze cea franco-canadiana. Pe de alta parte, contrar a ceea ce mi se spune uneori, China a fost locul unde fascinatia mea pentru Orient a devenit un sentiment lucid, golit de false mituri. In inima Orientului am descoperit valorile vestului pe care le cultiv si le apreciez. Evident ca uneori ma inversunez impotriva acestor valori pe care le critic si le ironizez fara insa a le nega in intregime. Daca exista un loc unde individul se poate realiza prin el insusi, si se poate elibera de cusca traditiei, acesta este Ocidentul.  Sweet, sweet China este in primul rind o dovada a ambivalentei Est-Vest. Din punct de vedere naratif este experimentul cel mai indraznet, si poate imposibil de egalat de mine insami. Personal o consider cartea mea cea mai complexa.

E.B.S: – Aţi scris o mare parte din ultimele cărţi în perioade mai calme, de burse sau sejururi  literare  acordate de către Conseil des arts et des lettres du Québec. Cum funcţionează în Canada acest sistem de susţinere a artiştilor  şi care sunt avantajele?

F.M.- Sper ca regimul conservator al lui Stephen Harper sa isi dea seama la timp de aberatia facuta, aceea de a taia din subventiile acordate artistilor. Pentru multi creatori, din toate domeniile, bursele oferite de consiliile de creatie sint uneori singurele surse de venit. Ori, de cind exista aceste organisme, la nivel provincial si federal, este evidenta efervescenta vietii culturale canadiene. Raportat la o populatie care depaseste cu putin pe cea a Romaniei, este uimitoare cantitatea de scriitori, de muzicieni, de cineasti, de dansatori, de regizori. Iar in Quebec, cu cei 7 milioane de locuitori, proportia este si mai evidenta. Nici un artist nu se imbogateste de pe urma burselor, dar pentru cei mai multi asigura o perenitate a creatiei. Metoda de a le obtine este simpla. Anual se depune un dosar continind un proiect de creatie, un dosar de presa care sa sprijine realizarile anterioare, si asta e tot. Pentru scriitori, bursele pot fi de la 15.000 la 25.000 $ cad, o suma care are menirea de a-ti asigura subzistenta un an de zile, timp folosit pentru a realiza proiectul. Orice stat care se respecta are obligatia sa sustina creatorii. Fondurile alocate acestor consilii sint cea mai buna investitie a unui guvern, pentru ca se investeste in cultura, care reprezinta viitorul unei tari. Nu indraznesc sa sugerez asa ceva in Romania, dar artistii romani ar merita din plin un astfel de program, mai ales tinerii. Iar guvernantii ar trebui sa fie constienti ca raportate la buget, astfel de sume sint derizorii. Personal, de cind sint aici am si fost membra a juriilor de acordare a acestor burse si in fiecare an am beneficiat de una, asa ca pot depune marturie ca totul se face cu buna credinta si fara favoritisme.

E.B.S: – Dina (2008) şi Confession pour un ordinateur (2009) mizează mult pe faţetele  identităţii  feminine  şi, în contextul acestui va-et-vient între spaţiul de origine şi cel de adopţie,  pe sentimentul exilului, pe o anumită viziune lucidă a statutului de entre-deux.  Dina aduce în discuţie, la fel ca şi Confession (dar în mult mai mică  măsură)  condiţia femeii sub dictatură – politică sau masculină, relaţiile dintre femeie şi bărbat fiind văzute ca un raport de forţe – eliberarea prin erotism, de multe ori acesta fiind ultimul colac de salvare. Este statutul femeii  supus schimbării în lumea în care trăim sau, dincolo de învelişul de multeori înşelător, aceleaşi  tipare arhaice se regăsesc în noua identitate feminină?

F.M. –Raspunsul la aceasta intrebare depinde foarte mult de punctul geografic in care te afli. Cred ca in Occident, femeia si-a cucerit multe drepturi, in ciuda ironiei permanente la care este supus feminismul. Cu toti stim ca este o miscare care are bunele si relele sale, si ca numeroase derapaje s-au produs in graba de a accelera schimbarile unei mentalitati paternaliste si falocrate. In Iran, Arabia saudita  sau Afganistan evident ca toate aceste discutii sint caraghioase. Despre ce cistiguri poti vorbi cind o femeie nu are dreptul sa iasa din casa nemascata si neinsotita? Cele doua romane vorbesc de fapt de rolul pe care istoria si traditia il joaca in destinul femeilor, mai precis in lipsa de alegere in ceea ce priveste optiunile. Iar partea proasta este ca uneori cei mai vajnici gardieni ai traditiei nu sint barbatii ci femeile ele insele. Cenzura, frica, complexele de tot felul au transformat-o inr-un jandarm a ceea e bine si ce e rau pentru consoartele sale, si asta de multe ori doar pentru a face placere barbatului, sau a-i dovedi bunele sale moravuri. Probabil ca dictaturile religioase si obscurnatismul vor disparea cind femeile vor refuza sa colaboreze. Dina este victima unui regim care ii taie orice aspiratie si posibilitate de eliberare. Iar Confession este istoria unei femei a carei incercare de eliberare cade in grotesc, tocmai pentru ca societatea romaneasca nu ofera nici sprijin si nici incredere unei femei singure.

E.B.S: – Ştiu că răspunsurile la aceste întrebări îmi vor parveni din noua Dvs. „aventură” culturală, de data asta în teritoriul Innu, unde predaţi limba franceză timp de un an,  în sânul unei comunităţi care se numără printre acele „prime naţiuni” ale Americii de nord. Este această experienţă un punct de plecare pentru o nouă carte?

F.M:- Deocamdata venirea mea la Schefferville a fost stimulata de dorinta de a cunoaste Marele Nord, o dimensiune indispensabila a identitatii canadiene. Daca va si iesi o carte de aici nu stiu inca. Deocamdata profit de iesirile la vinatoare de caribu si de raidurile in tundra in compania prieteniilor Innu. Dar mare parte din timp mi-o petrec la scoala, incercind sa adaptez programul scolar oficial la un grup uman care pina acum 30 de ani era inca nomad. Nimic din ce functiona in scolile din Montreal nu se aplica in Marele Nord, unde copiii cred ca e mai important sa insotesti  familia la vinatoare in padure decit sa vii la scoala. Schefferville a fost un oras minier, fondat pe locul comunitatii Innu Matimekush in 1950 si inchis in 1980. Dupa plecarea celor 4000 de albi, au mai ramas pe loc in jur de 600 de autohtoni, numai ca sistemul lor de viata traditional a fost ruinat de trecerea camioanelor cu minereu. Dezvoltarea economica o nordului imbogateste citeva companii si o mina de albi, iar in urma lor ramine dezastrul ecologic, alcolul si drogurile pentru autohtoni. Nu e de mirare ca elevii ne asociaza pe noi profesorii cu sefii companiilor miniere, si ne exprima direct antipatia. Ramine sa le dovedim ca avem alte intentii. Asa ca pur si simplu nu am timp sa ma gindesc la carti.

EB.S.: – Care sunt, în acest moment, proiectele literare aflate în faza de „şantier avansat” şi pe când noi apariţii pe piaţa de carte canadiană? Dar în România?

F.M.:-In acest moment am terminat un roman care se numeste L’enlèvement de Sabina (Rapirea Sabinei), o rescriere moderna a mitului Sabinelor combinat cu cel al Danaidelor. Ideea acestei carti este cea de care v-am vorbit deja, aceea ca orice tiranie exista si dureaza cu sprijinul femeilor. In momentul in care femeile vor refuza sa fie unealta unor sisteme represive, multe lucruri se vor schimba. In cultura occidentala, incepind de la Renastere, Sabinele sint vazute ca continuatoare a traditiei, gardiene ale caminului, utind ca ele au fost vicitimele unui viol colectiv. Se pare ca imaginatia masculina care a clocit acest mit n-a incercat niciodata sa imagineze ce poate simti o femeie rapita din sinul familiei si obligata sa traiasca linga un barbat care o poseda cu forta. Despre cind si cum Romania va publica ce scriu eu este o perspectiva mult ingreunata in prezent de criza prin care trece toata lumea. Ca peste tot in lume, editorii romani vor sa faca bani, iar in acest moment se pare ca Felicia Mihali nu este un produs prea ademenitor.

E.B.S: -Mulţumesc, Felicia Mihali, fie ca „vara indiană”, ba chiar şi iarna canadiană ce urmează  să vă aducă inspiraţie şi creativitate!

F.M.: – Eu va multumesc.

De Elena-Brânduşa Steiciuc, TIMPUL, noiembrie, 2010

 INTERVIEVATOR 

 Felicia, să începem pornind de la un interviu mai vechi de-al tău, din anul plecării tale din România, în care spui aşa: De fapt, toate cărţile mele erau scrise:”Ţara brînzei”, “Mica Istorie” şi “Eu, Luca şi chinezul”. Au fost peste tot la concursuri – la “Nemira”, la “Cartea Românească”, dar nimeni nu a băgat de seamă că există o substanţă în ele. Nu a existat nici un fel de interes pentru cărţile mele, până am întâlnit-o pe Diana Crupenschi de la Editura Image. I-au plăcut manuscrisele mele, am discutat pe text, am făcut mici modificări (…) A fost marele meu noroc că am întâlnit-o la timp că să salvez aceste cărţi, pentru că eu oricum aş fi plecat în Canada şi ele ar fi fost uitate. În fond, de asta plec: ca să mă afirm şi acolo că scriitoare, ca să am posibilitatea de a-mi face cunoscute cărţile şi nu ca să am o viaţă comodă. Nu vreau să ajung ca mulţi dintre scriitorii şi poeţii noştri care au o bătrâneţe sfâşiată de mizerie şi umilinţă, în loc să şi-o poarte tihnită şi aureolată de celebritate. Deci, aş vrea să lupt pentru cărţile mele şi să le fac o carieră internaţională. Felicia, au trecut cincisprezece ani de cînd ai spus asta. Crezi în continuare că ai mizat bine, că ai fost inspirată lăsînd cariera din România pentru “pasărea de pe gard” care era Canada atunci pentru tine? 

FELICIA MIHALI 

Mulţumesc că mi-ai amintit de acest interviu. Recunosc bravada tinereţii cînd crezi că totul ţi se cuvine şi mai ales că eşti făcut să schimbi lumea. Acum aş ezita mult să mă arăt atît de orgolioasă, dar pînă la urmă, da, cred că am făcut bine că am plecat din România. În plan personal trăiesc şi acum sfîşierea de a fi părăsit spaţiul familiar, cultural şi lingvistic, în care am crescut. Dar în materie de creaţie, de acumulare şi transformare, în Canada am evoluat, am făcut progrese şi ca individ şi ca autor. 

 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Cornel Balan 

LITERNAUTICA 

Revistă de literatură și alte mofturi 

14/09/2015 

 Un interviu de colectie cu Felicia Mihali, romanca stabilita in Canada, scriitoare in trei limbi straine – romana, engleza, franceza, preda istoria, dupa o cariera de profesor de franceza si engleza, 

“Inceputurile intr-o noua tara sunt dificile nu din cauza greutatilor sau a neadaptarii, ci din cauza sentimentului de pierdere iremediabila a trecutului. Cind nu mai esti acasa, realizezi legaturile profunde pe care le ai nu numai cu familia, cu oamenii, dar si cu geografia. Mirosurile, aromele, anotimpurile, toate au ceva distinct ce nu vei mai regasi nicaieri ‘’ ! 

Citește interviul integral AICI

 

Ana Morosanu Magdin 

 Vǎ facem astǎzi cunostințǎ cu o personalitate complexǎ: jurnalistă, romancieră, profesoară și directoare de editurǎ, poliglotă ( romậnǎ, franceză, chineză, olandeză și engleză), specializată în literatură post-colonială, istoria artei și literatura engleză, autoare a 13 romane traduse în trei limbi – scriitoarea de origine romậnǎ, Felicia Mihali, un nume de succes ȋn lumea literarǎ din Canada. 

O.R.- Ȋn primul rậnd vǎ mulțumim pentru amabilitatea dvs. ați acceptat invitația de a realiza acest interviu. Pentru ȋnceput, puteți sǎ ne prezentați puțin parcursul dvs? 

F M : Mai intii, eu sint cea care va multumeste pentru interes si invitatie. Trebuie sa recunosc ca as fi extrem de curioasa sa cunosc cititorii romani din Liban. Pe cit de familiara sint cu comunitatea romana de aici si cu faptul ca e normal ca romanii din diaspora sa se uneasca in jurul unor manifestari, publicatii, evenimente legate de vechea lor identitate, cu atit sint surprinsa sa descopar ca o astfel de comunitate exista si in Liban. Ca sa vedeti cit de limitati si de supusi cliseelor sintem! Ca si cind America are monopolul diasporei romanesti. Despre mine se poate spune ca viata mea se imparte in doua : inainte de venirea in Canada, si dupa. Dupa studii de filologie la Universitatea din Bucuresti, am lucrat ca ziarist la Evenimentul zilei si am publicat trei carti, printre care Tara brinzei s-a bucurat de oarecare succes. Dupa imigrarea la Montreal, m-am intors din nou la universitate, unde am facut un master in literatura comparata si altul in istorie, plus o diploma in studii engleze si istoria artei. Intre timp, am publicat 9 carti in franceza si doua in engleza. Am condus un magazin on-line, Terra nova magazine, timp de 4 ani, am trait doi ani in Arcticul canadian, am fost in China un an. In prezent predau franceza si istoria, iar din 2017 am fondat o editura franceza la Montreal, numita Editions Hashtag. 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Ana Cheaito 

Orientul romanesc – Liban 

 Jurnalistă, romancieră și profesoară, Felicia Mihali trăiește în prezent la Montreal. O personalitate complexă, fascinată de extreme. Poliglotă – franceză, chineză, olandeză și engleză. Specializată în literatură post-colonială la Université de Montreal, în Istoria Artei și în Literatura Engleză. A terminat un masterat în istorie, având ca zonă de interes Istoria Statelor Unite ale Americii. Autoare a nouă romane în trei limbi, Felicia Mihali poate fi considerată un autor aparținând la trei culturi diferite. Dialogul cu ea rezervă multe fațete ale personalității sale ca scriitoare, jurnalistă și profesoară. Să o ascultăm: 

EVA HALUS: – Dna Felicia Mihali, ne-am cunoscut sub semnul poeziei, la Festivalul Internațional al Scriitorilor și Artiștilor de la Val-David. Acolo ați prezentat, nu de mult, un capitol dintr-un Ghid pentru Imigranți, în care dați sfaturi practice noilor veniți, într-un stil umoristic care dezvăluie realități uneori dure, ale adaptării la noua viață, aș putea spune chiar într-o manieră de umor negru. Cum de v-a venit ideea să scrieți despre imigrație în acești termeni și ce le puteți spune cititorilor despre peripețiile prin care trec noii veniți? 

FELICIA MIHALI : – Istoria acestui ghid este puțin ciudată. El s-a născut mai întîi la îndemnul editoarei mele Linda Leith care conduce de asemenea o revistă culturală on line. Ea mi-a propus să fac un fel de foileton săptămânal despre orice subiect mă interesează, cu condiția să fie în engleză. Așa s-au născut aceste reflecții despre experiența mea de imigrant și despre erorile de parcurs. De multe ori, obstacolele unui imigrant se leagă de prieteniile pe care ți le faci în primele săptămâni și care uneori pot fi decisive. La venire, ai tendința să iei de bun tot ce ți se 

spune și, în lipsă de altceva mai bun, urmezi sfaturile celor care par să fi reușit în noua viață. Norocul meu a fost să întîlnesc la timp indivizi ale caror sfaturi mi-au fost de oarece folos. Dacă mă uit în urmă, însă, mă gândesc dacă nu cumva exista și o altă variantă, mai bună. În același timp există posibilitatea să fi fost mai rău. Prietenii însă nu sunt totul. Eșecurile sau reușitele noastre depind mult de propriile noastre aspirații și așteptări, de propria înzestrare intelectuală și perseverență. Ghidul acesta e mai ales umorisitic pentru că nu există sfaturi general valabile de dat unui imigrant. Fiecare își are parcursul unic. De aceea le-am și dat o tentă umoristică, pentru că aș vrea ca sfaturile mele să nu fie luate drept literă de lege. Deși cred că ele ascund multe adevăruri. Mai ales acela de a nu cădea pradă consumerismului și de a trăi deasupra propriilor resurse. Cred că cel mai mare pericol care pândește un imigrant este de a crede că în America totul este permis și că fericirea se poate cumpăra la Wal-Mart. 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Eva Halus pentru Accent Montreal

 1. Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada? 

Cred că lucrurile sunt diferite în Canada față de State. În Canada, femeile scriitor că și scriitorii migranți sunt mult mai bine promovați și încurajați decât la vecinii de la sud de graniță datorită unei politici oficiale de recunoaștere a literaturii migrante sau a celei scrise de femei, o reflecție poate a politicii oficiale de integrare socială a minorităților de orice fel. După o sută de ani de literatură canadiană, lumea își dă seama cu stupoare că și ea ca și restul literaturii europene este în general o literatură masculină, albă, de sorginte iudeo-crestina. Ori în acest moment, Canada este orice altceva decât o țară de descendentă europeană albă și catolică. Este timpul că literatura să reflecte shimbarările și să fie contemporană cu societatea în care trăim. Iar acest lucru bănuiesc că e valabil și în State. Din alt punct de vedere, literatura canadiană este mai puțin concurențială în sensul visului American de reușită și bestseller. Dar cred că tocmai din acest motiv este o literatură mai profundă, mai diversă, mai complexă. Cu mai multe povești venind din diferite colțuri ale lumii, o polifonie la nivel de subiecte, tradiții narative, interese literare. Numărul mai mare de femei artiști din ultima vreme se alătură celor al autorilor de origine asiatică, arabă, trans, queer, autohtoni. 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Daciana Branea 

Orizonturi culturale italo-romane 

Reporter – Euforia debutului tau literar in Canada, Felicia Mihali, a trecut. Chiar a trecut?

Felicia Mihali – Nu, nu a trecut inca, si cred ca ar fi si periculos sa treaca. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemna ca, in primul rind, cartile tale nu iti mai plac, ceea ce este trist si fara speranta pentru autor. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemana ca evolutia, ca si cariera ta scriitor, s-au oprit la o numita ora, care nu mai poate fi actualizata. Daca propria ta reusita nu iti mai face placere inseamna ca si viata te plictiseste, ceea ce deocamdata nu este cazul meu.

R – Presa scrisa de limba franceza a primit romanul Le Pays du fromage, dar si pe tine, cu mult entuziasm. Ziarul Le Devoir iti multumeste ca ai avut ideea de a te stabili in Quebec si considera cartea ta drept cea mai « placuta surpriza a acestei primaveri », in timp ce Le Soleil considera ca iti este rezervat un loc de invidiat in literatura quebecoise, si ca e doar o chestie de timp pina-l vei ocupa.

FM – Da, cei doi autori Robert Chartrand si Antoine Tanguay au primit foarte bine cartea, si la fel de bine o primeste publicul de aici. Toate reactiile din partea cititorilor quebecois sint extrem de mature si pertinente, si imi face mare placere sa constat ca apartin unei elite culturale, ca cititorul de aici este suficient de matur, mult mai matur decit vrem noi sa acceptam. Ceea ce ma linisteste in toate aceste elogii este ca nimeni nu te lauda de complezenta, cu atit mai mult in cazul meu, care sint o necunoscuta pentru ei.

R – In comparatie cu ce s-a scris in Romania la aparitia verisunii originale, criticii de aici lasa impresia de a fi mult mai aproape de esenta romanului tau.

FM – Este si parerea mea, o constatate pe care o fac cu inima usoara dupa multe luni de stres in care am asteptat aparitita cartii cu emotie, dar si cu imensa frica. Cel mai tare m-am temut ca cititorii de aici sa nu se opreasca la primul nivel al cartii, la imaginea satului, la comunism, la saracie, lucruri care in Romania au fost remarcate in primul si in primul rind. Asta nu m-a deranjat, dar recunosc ca as fi vrut reactii de genul celor pe care le fac cei din Le Devoir si Le Soleil. Este o dovada in primul rind ca au citit romanul cu un ochi detasat, foarte atenti sa nu faca erori de apreciere. In orice caz receptia cartii aici este extraordinara. Asa cum mi-am dorit, publicul de aici sondeaza produnizmile cartii, nu structura lui de suprafata.

R – Cititorii francofoni au inteles forta cu care personajul tau feminin se ofera analizei interioare, in cautarea unor raspunsuri. Ceea ce o anima este lupta ei impotriva esecului. Si ceea ce in tara ajunsese a fi numit erotism, aici este perceput ca o emotionanta pledoarie pentru dragoste.

FM – Se pare ca romanul meu a picat pe un teren foarte bun, pentru ca publicul francofon din Quebec are o sensibilitate aparte, datorita in buna parte istoriei, apartenentei sale la doua lumi, total opuse in unele privinte. De aceea poate au sesizat perfect contrastul pe care se bazeaza caracterul eroinei, care aspira la sublim intro-o lume saraca, umila. Ei au inteles ca in cea mai neagra mizeire, omul continua sa aspire la frumusete, la dragoste adevarata. Asa cum este el alcatuit, omul nu revine niciodata la starea de animal, el continua sa fie o fiinta cu aspiratii, cu idealuri. Critica a sesizat relatia dureroasa pe care o stabilim cu propriul trecut, cu originea care uneori se traduce prin teribile complexe care ne coplesesc si ne umbresc viata. In ceea ce priveste dragostea, nu va spun ce reactii am avut din partea compatriotilor mei de aici. Unul m-a numit profesoara de sex, altul m-a facut obsedata sexual, cind totul in carte este atit de voalat, atit de discret si de putin spus.

R – Apropo, cum a primit comunitatea roman de aici acest roman, care apartine de acum celor doua culturi.

FM – Pentru mine comunitatea inseamna in primul rind cei citiva prieteni care m-au sprijinit de la inceput si au crezut in mine, insemna presa romaneasca de aici care a scris depre mine in termeni extrem de elogiosi, postul de radio ca si cel de televiziune. Restul pina la 30.000, cit se spune ca numara comunitatea noastra, ma trateaza cu o indiferenta care ma doare. Pur si simplu nu ii intereseaza cartea. Anecdotic iti spun ca din cele 20 de carti cit exista in magazinele romanesti, de aproape 2 luni, nu s-a vindut nici macat o carte. Cam asta este interesul comunitatii pentru cultura romana de emigratie. Toti fac mare parada de Cioran, Ionescu si Eliade, dar putin le pasa de cei care se formeaza sub ochii lor.

R – Departe de a fi o traducere a Tarii branzei versiunea franceza este o rescriere a primului tau roman. Cum ai reusit sa transmiti cititorului quebecois emotii pe care ne-ar fi placut sa credem ca numai noi romanii le putem trai si deci intelege.?

FM – Cred ca nici un autor nu isi poate traduce singur cartea. Nimeni nu poate respecta structura, ritmul initial intr-o alta limba. Iar cei care incearca sa isi traduca cartile cel mai bun lucru pe care il pot face este sa uite de prima varianta si sa isi rescrie cartea, sa se mute intr-o alta limba si sa lucreze cu avantajele ei. De aceea spun ca Le Pays du Fromage nu este o traducere, ci in fond o alta carte, pastrind cu totul si cu totul continutul de la Tara Brinzei. Imi place sa cred ca varianta in franceza este la fel de buna, stilistic si narativ vorbind. Cei care au citit-o pina acum si cunosc si varianta romana sint la fel de incitati de rezultat ca si mine.

R – Toata experienta pe care ai trait-o cu acest roman se va rasfrange fara indoiala asupra efortului intelectual pe care il depui vizavi de celelalte doua romane, Mica istorie si Eu, Luca si Chinezul. Care iti sunt viitoarele proiecte literare?

FM – Deocamdata pentru anul acesta nimic nou. Am in lucru cele doua romane, Eu Luca si Chinezul pe care il rescriu in franceza, si Mica Istorie care este deja bun de tipar dar cu care as vrea sa mai astept putin. As vrea in schimb sa incerc sa il public in engleza, la a carei traducere asist in acest moment, ajutata de o prietena din Anglia. Sintem acum la ultima lectura si sint foarte multumita de forma finala. Pentru la anul am in proiect un nou roman, Regina si Soldatul. Dar ceea ce este foarte important pentru mine este sa imi termin teza de masterat, la Universite de Montreal, care are ca subiect trei romane de mare succes din zilele noastre, unul din ele fiind Versetele satanice al lui Salman Rusdi.

R – Felicitari, Felicia Mihali, si iti multumesc pentru amabilitatea de a raspunde intrebarilor noastre.

a consemnat Florin Malaelea
Aparut in Caiet pentru arta si literatura al revistei Tribuna noastra, Montreal, 2002

Licentiata in filologie, in limbile chineza si olandeza, ii simteai de la prima intalnire eruditia si te nelamurea statutul ei de « doar » ziarista la « Evenimentul zilei ». Pentru ca asta era Felicia Mihali pana in anul 2000. Dar in acel an, de fapt, in doar cateva luni, totul s-a schimbat. Focul care mocnea a izbucnit in trei carti deodata, toate de mare succes: « Tara branzei », « Mica istorie », « Eu, Luca si chinezul ». N-a stat insa sa-si deguste celebritatea, ca si-a facut bagajul, si-a luat barbatul, copilul si lucrurile cele mai dragi (camasile de borangic ale bunicii sale si cateva tablouri) si a trecut Oceanul. Definitiv. De ce? De spaima. Din teama terifianta ca la batranete va fi saraca si uitata, asa cum se intampla cu toti artistii in Romania. Dupa doar doi ani de existenta canadiana, primul ei roman, « Tara branzei », tradus in franceza, facea mare succes. Intre masteratul sustinut la Universitatea din MontrEal in domeniul literaturilor comparate, studiile de istorie a artei, participarile la diverse conferinte si intalnirile cu cititorii sai, Felicia Mihali isi tese, cu migala, talent si constiinciozitate, un statut special de scriitoare si om de cultura, pentru care publicul sau o admira, o rasfata si ii cumpara cartile. Nu, hotarat lucru: Felicia Mihali nu este dintre cei pentru care sperantele puse in emigrare s-au transformat intr-un lung sir de tanguiri si carteli.

Canada a fost o alegere foarte buna pentru mine

– Dupa doar trei ani de la emigrare, iata-te acasa, in Romania, in postura de reprezentanta a scriitorilor de limba franceza din Canada…

– Am venit sa prezint in cadrul unui seminar organizat de Ambasada Canadei din Romania opera unui cunoscut scriitor canadian, Rejean Ducharme. Si, bineinteles, sa confirm scepticilor de aici debutul meu ca scriitoare dincolo de Ocean. Canada a fost o alegere foarte buna pentru mine, iar scriitoarele-emigrante sunt, intr-adevar, o forta acolo. Au carti foarte bune, sunt foarte respectate si foarte iubite. Exista autoare ca May Telmissany, care-mi este prietena, Alina Apostolska, Yin Chen, Catherinne Mavrikakis, care sunt foarte puternice, foarte prezente in viata culturala canadiana. Exista o voga, o moda a femeilor care vin din alte spatii culturale si care aduc noutate in literatura, prospetime, si ca stil, dar si ca subiect.

 

– Este publicul canadian mare consumator de literatura sau scriitorii-emigranti sunt cititi doar in comunitatile lor?

– Sansa unui scriitor este sa iasa din comunitatea lui. Romanii de acolo imi reproseaza ca nu mai scriu romaneste. Dar acesta a fost primul lucru pe care am fost nevoita sa-l fac, alegand emigrarea: sa renunt la scrierea in limba romana. Cand vrei sa devii cunoscut intr-o tara straina si sa te impui ca scriitor, normal ca nu mai poti scrie in limba materna. In cazul meu, traind in Canada franceza, eu citesc in franceza, vad filme titrate in franceza, vorbesc in franceza, ar fi o sinucidere curata sa scriu in romana cand, de fapt, eu traiesc in franceza. Pe urma, care editura din MontrEal ar edita cartea in romaneste, care librar ar primi-o in rafturile arhipline de opere in franceza si engleza? Nu voi scrie in romaneste, dar publicul privilegiat este si va ramane cel roman. Spun asta ca o declaratie de credinta.

– Inteleg ca prima initiativa peste Ocean a fost sa-ti traduci cartile. Cum au fost primite de canadieni?

– Cartea mea, « Tara branzei », a placut foarte mult, iar eu am fost comparata cu o clasica a literaturii lor, Marie Claire Blais, foarte cunoscuta in spatiul cultural francez. Cel mai tare m-am temut atunci cand cartea a aparut pe piata canadiana, ca cititorii se vor opri la primul nivel al cartii: la imaginea satului, la comunism, la saracie, lucru care nu s-a intamplat. Cronicile publicate in ziarele din QuEbec, « Le Devoir » si « Le Soleil », fac dovada faptului ca romanul a fost citit cu un ochi detasat. In orice caz, receptia cartii aici este peste asteptarile mele. Asa cum mi-am dorit, publicul de aici sondeaza profunzimile cartii, nu structura ei de suprafata. In ceea ce priveste povestea de dragoste din roman, nu va spun ce reactii am avut din partea compatriotilor mei de aici. Unul m-a numit « profesoara de sex », altul m-a facut « obsedata sexual », cand totul in carte este atat de voalat, atat de discret si de putin spus.

– Sa inteleg ca romanii din QuEbec te accepta mai greu decat canadienii?

– Un lucru e sigur: daca m-a lansat cineva ca scriitoare acolo a fost QuEbecul, in nici un caz comunitatea romana. Pentru mine, comunitatea inseamna in primul rand cei cativa prieteni care m-au sprijinit de la inceput si au crezut in mine, inseamna presa romaneasca de aici, care a scris despre mine in termeni extrem de elogiosi, postul de radio, ca si cel de televiziune. Restul, pana la 30.000, cat se spune ca numara comunitatea noastra, ma trateaza cu o indiferenta care ma doare. Din cele 20 de exemplare ale cartii mele care existau in magazinele romanesti, in primele doua luni de la aparitie nu se vanduse nici unul. Am gasit de cuviinta sa ma pastrez putin la distanta, sa primesc cu foarte mare retinere atat laudele, cat si criticile sau observatiile. De cateva luni, lucrez si eu la postul de televiziune romanesc, unde fac agenda culturala romaneasca, dar incerc sa fac mai mult de-atat, sa-i indemn pe romani sa consume mai multa cultura locala.

Norocul meu a fost ca am gasit oameni care m-au sfatuit de bine

– Ai vorbit despre prieteni. E greu sa-ti faci prieteni acolo, departe, in exil?

– E greu sa-ti faci prietenii de care ai nevoie, pentru ca prieteni iti faci la tot pasul si ajungi sa te aduni cu oameni cu care nu ai nimic in comun si cu care in Romania nu as fi stat niciodata impreuna, din considerente de timp. Norocul meu a fost ca am gasit aici oamenii care m-au sfatuit de bine, in sensul in care-mi trebuia mie. Adica, in primul rand, sa accept sa traiesc modest de la inceput si sa ma concentrez asupra lucrului la carti si asupra studiilor. Cand am plecat din tara, am renuntat la orice in bagaj, ca sa-mi iau tablouri (Salisteanu, Ilfoveanu, Caltia, Gherasim, Chitac), litografii, icoane. Desenele lui Ilfoveanu, care sunt superbe, nu le-as lasa nici moarta. Pe toate le-am desramat, le-am dus la Patrimoniu, mi le-au numarat bucata cu bucata, mi-au facut actele de trecere a granitei pentru ele si acum dau stralucire locuintei mele modeste. Fara ele in casa, cred ca iernile din Canada ar fi mai greu de suportat. Le-am facut niste rame mai umile, dar stau bine acolo unde sunt. Camasile bunicii din borangic nu le mai port, mi-e frica pentru ele, au inceput sa se destrame, le arat doar celor care ma viziteaza. La un moment dat, aveam trei traducatoare ale romanului, doua pe franceza, una pe engleza, pe care, din cand in cand, le invitam la mine acasa, sa le fac mancare romaneasca (ciorbe, tocanite), sa le arat zestrea mea si sa le povestesc de Romania. Cand merg la cineva in vizita, intotdeauna imi place sa duc fie o caseta cu muzica romaneasca (le « compilez » eu un Grigore Lese, Domnica Trop cu taraful din Clejani, fanfara din Zece Prajini), fie mici vase de ceramica traditionala, iar canadienii sunt atat de fericiti sa primeasca ceva din alt spatiu cultural decat al lor…
Spuneam ca am fost nevoita sa merg la facultate, sa-mi refac studiile – acolo, daca nu ai studii, niciodata n-o sa poti sa ai sperante la o slujba buna. Am facut la Universitatea din MontrEal cursuri de literatura comparata si m-am specializat intr-un domeniu total diferit de ceea ce facusem in Romania, si anume, in studii postcoloniale, care este cel mai nou, cel mai in voga domeniu din literatura, mai ales in facultatile americane (francezii nu vor sa auda de asta, ca si cand ei n-ar avea treaba cu coloniile). Apoi, am urmat cursuri de istoria artei, asta a fost pasiunea mea, fara a avea neaparat dorinta sa fac o meserie din asta, ci pur si simplu pentru ca mi-a facut placere si mi-a prins foarte bine, a fost ca vacanta mea intelectuala, desi am invatat foarte mult. Am fost si eu, si sotul meu, bursieri, am avut fiecare cate o mie de dolari pe luna, cu care am trait absolut onorabil. Iar fata mea este acum la o scoala particulara, care ma costa 500 de dolari canadieni pe luna. Socotesc ca merita sacrificiul, pentru ca, din pacate, invatamantul de stat este foarte slab la ei. Ea s-a integrat colectivului clasei, e chiar foarte buna la invatatura. Deci, noi am putut trai decent pana acum, doar din bursele noastre de studenti. Care-i tara care-ti ofera sansa asta? Cei care nu apreciaza acest lucru o fac din rea vointa.

Radacinile mele sunt in aer

– Ce ai acum in lucru pe masa ta de scriitoare?

– Toata aceasta vacanta de trei ani pe care am avut-o din punct de vedere al scriitorului este chiar ceea ce aveam nevoie ca sa scap de o anumita formula literara. Sunt foarte curioasa ce voi descoperi de acum inainte. Am terminat « Regina si soldatul », un roman inspirat de viata lui Alexandru Macedon, in special viata lui amoroasa, foarte controversata de istorici. Actiunea se petrece la 330 i. Hr., in timpul campaniilor lui Alexandru Macedon in Orient, cand l-a omorat pe Darius la Issos si toata familia acestuia a devenit prizoniera lui, respectiv mama si sotia marelui rege persan. Le-a purtat doi ani cu el in campanie, si tanarul de 23 de ani care era Alexandru Macedon a fost atat de fascinat de personalitatea batranei persane, mama lui Darius, incat se spune ca a avut o relatie intima cu ea. Ea avea intre 65 si 70 de ani. Pana la urma, mama regelui Darius vine sa traiasca in Grecia, in timp ce Alexandru isi face campania pana la Indus. Adevarul istoric este ca atunci cand ea a aflat ca Alexandru a murit, s-a lasat sa moara prin infometare. Dar povestea mea nu se termina asa. M-am documentat enorm pentru acest roman, dar mi-a facut o mare placere, pentru ca imi plac cronicile vechi, in care gasesti amestecul acesta de adevar si fictiune. Ce sa spun? In momentul de fata traiesc cu picioarele in doua lumi diferite, radacinile mele sunt in aer acum, intre cele doua spatii. Unii socotesc ca asta este o identitate incompleta, ei spun ca imigrantul e cineva care a pierdut o tara, fara sa regaseasca alta. Exista o viziune negativa asupra imigrantului, intotdeauna exilul este calculat in termeni de dezavantaj. Eu cred ca este un avantaj sa ai o dubla identitate, fiecare dintre ele venind cu incarcatura ei sociala, culturala, politica, de civilizatie, de traditie, de cutume. De aceea, eu calculez exilul in termeni de avantaj, il socotesc un mare castig.

– Pentru unii, aceasta dubla identitate este o povara si o sursa de depresii, de dezamagiri, cel putin asa razbate din scrisorile primite la redactie din partea multor imigranti. Ce i-ai sfatui pe cei care aleg drumul ingust al parasirii tarii?

– In primul rand, sa-si motiveze foarte bine plecarea, pentru ca mobilul este foarte important. Sunt multi care nu stiu nimic despre tara de primire, isi inchipuie ca aici este Paradisul. Este, intr-adevar, Canada un mic paradis social, tara in care poti sa nu muncesti si nu mori de foame, dar, daca pleci cu aceasta idee, ca acolo nu trebuie sa muncesti si vei trai bine, ca vei acumula nu stiu ce averi, ti se vor spulbera in mod dramatic toate visurile. Poti sa fii bogat si sa fii foarte nefericit, si sa fii sarac dar fericit, iar romanii au niste radacini ceva mai puternice decat alte natii, poate este natura noastra, de popor rural, agrar, static. Ii vad pe emigrantii romani ca vin cu covoare, cu tablouri, bibelouri, macrameuri etc. Si eu am facut la fel, dar cand am ajuns aici, nu m-am izolat in casa, intre lucrurile aduse de acasa. Mie mi-a placut orasul de la inceput, mi-a placut Montrealul, m-am implicat in viata culturala, am continuat sa merg la teatru, la film, vara e plin de festivaluri de jazz, de film, e o frumusete, sunt foarte multe gratuitati, pentru ca e adevarat ca arta e scumpa. Romanii din comunitate nu fac asta, se ghetoizeaza, se lamenteaza, nu mai ies din casa, nu fac decat sa munceasca ca sa acumuleze rapid o stare materiala bunicica, fac o obsesie din asta, iar daca cumva raman fara slujbe, intra in niste depresii cumplite. Si nu folosesc sansa pe care o au: exista atata deschidere culturala acolo, incat trebuie sa fii orb sa nu vezi, sa nu o simti. Acolo ai acces, prin cultura, la lumea larga, dar ei nici nu-si dau seama de asta. Se intalnesc doar sa manance si sa povesteasca ce bine era in Romania. Au psihologia regretului, a nostalgiei, a negativismului. Cand ti se ofera atatea facilitati, si financiare, si sociale, trebuie doar sa deschizi ochii, sa vezi putin ce e in jurul tau. Sa te plimbi prin MontrEal, ca e un oras frumos, curat, degajat, imprejurimile sunt superbe, sunt statiuni foarte frumoase, prin care noi, eu cu sotul si cu fiica mea, facem lungi plimbari cu bicicletele. Vara e cald si umed in MontrEal, iarna e foarte geroasa, ianuarie, februarie sunt cumplite, trecerile acestea dintre anotimpuri le suport greu, dar in momentul acesta nu tanjesc dupa nimic din Romania. Singurul lucru la care aspir este sa ajung cu cartile mele la acea perfectiune pe care o doresc. Cea mai mare bucurie a mea este sa stiu ca cineva imi citeste cartea si are o reala placere din asta. In rest, sunt foarte multumita, am prietenii pe care-i vreau, locuiesc intr-o casa unde pot fi fericita, chiar daca e modesta, prost impartita, e galagie, dar nu conteaza asta, nu traiesti din asta, nu fac o obsesie din asta. Nu fac parada de o fericire de prost-gust, dar sunt multumita de ceea ce fac acum.

– Cum te vezi peste zece ani, draga noastra pierduta scriitoare?

– Sergio Kokis, un scriitor foarte in voga acum in Canada, foarte prizat de public (ucrainean la origine), mi-a spus intr-o zi: « Daca ai rabdare sa stai zece ani in QuEbec, vei fi marea lor scriitoare ».

Corina Pavel, Formula As Anul 2003 Numarul 600, Scriitori din diaspora